Manastirea Ramet

Mânăstirea Râmeţ este unul dintre cele mai vechi aşezăminte călugăreşti din Transilvania. Dacă biserica veche, important monument de arhitectură românească din veacul al XIV-lea sau chiar mai dinainte, stă mărturie a vieţii duhovniceşti intense ce se desfăşura aici, precum şi a preocupărilor culturale, cercetările arheologice ne duc mult mai departe în timp. Profesorul Botezatu analizând osemintele găsite în mormintele de călugări descoperite cu prilejul restaurării bisericii, trage concluzia că lavra mănăstirească de la Râmeţ exista şi în veacul XI, iar pustnici cu mult mai devreme.

Situată pe Valea Geoagiului, în sudul Carpaţilor Apuseni, aproape de biserica fostei episcopii din Geoagiul de Sus, mânăstirea Râmeţ a atras atenţia multor istorici, cu deosebire lui Nicolae Iorga, care a fost impresionat de vechimea şi simplitatea aşezământului, de sălbăticia locurilor greu accesibile şi de numele locului, evocator în privinţa celor ce trăiau aici.

Consemnând inscripţia săpată în piatră deasupra intrării “Dentăi au fost zugrăvită această sfântă biserică în zilele lui Matiiaş crai vă leato 6895 august 14” şi lecturând anul din textul inscripţiei 1487 în loc de 1387, în concordanţă cu numele regelui Matei Corvinul, va data edificiul ca fiind de dată mai recentă decât ar arăta-o analiza arhitectonică.

Investigarea picturii murale din interior a dus la descoperirea şi publicarea inscripţiei aflată pe intradosul arcului ce desparte nava de pronaos, în stânga sfântului Ierarh Grigorie cel Mare. Ilizibilitatea numelui regelui şi a anului a făcut ca textul pisaniei să fie lecturat prin întregirea cu datele inscripţiei săpate în piatră la exterior. Ea a fost înţeleasă astfel: “Am zugrăvit eu mult păcătosul rob al lui Dumnezeu Mihul zugravul de la Crişul Alb din porunca arhiepiscopului Gheorghe în zilele lui Matiaş crai leat 1485 luna iulie 2”.

Importanţa mânăstirii în viaţa românilor ortodocşi din Transilvania este confirmatăşi de prezenţa la 1557 a episcopului Hristofor în apropiere, la Geoagiul de Sus. În 1614 călugării Sava Popa şi Toma Moisin vor primi ca donaţie livada Hopagi de la principele Gabriel Bethlen. În timpul răscoalei sfântului Sofronie de la Cioara, moment de afirmare a dreptului de a-şi păstra credinţa ortodoxă moştenită din străbuni, mânăstirea a fost supusă – ca de altfel majoritatea mânăstirilor din Transilvania – măsurilor de represiune ale generalului Buccow. Pe filele unui Octoih ne-a rămas o însemnare de la 1762: “scris-am eu Silvestru monahul când au stricat necredincioşii mânăstirea Râmeţşi cea de la Geoagiu, la anul 1762 în august 20, într-o zi de sâmbătă, spre pierirea lor”. Acelaşi monah Silvestru va consemna o nouă distrugere provocată ca urmare a participării vieţuitorilor la răscoala lui Horea: “Aceasta aici am însemnat acest lucru cu jale adevărat când au stricat mănăstirea cea de la Geoagiu şi cea de la Râmeţ, la întâia stricare a fost numărul anilor 1762, iar la a doua stricare văleatul 1785 luna decembrie 23 zile, într-o zi de marţi”.

Curtea din Viena va permite la 1792 repararea bisericii, dar numai ca biserică de mir, iar în chilii s-a organizat şcoală. Pentru biserică au fost apoi lungi dispute cu autorităţile ecleziastice de la Blaj până când în 1827 locuitorii obţin definitiv dreptul de a o avea ca lăcaş de închinăciune ortodox. Rolul aşezământului pentru locuitorii din jur reiese şi din plângerea pe care o făceau sătenii din Râmeţşi Ponor: “Noi râmeţii şi ponorenii de când-s aceste două sate noi acolo la mănăstire ne-am pomenit a avea şcoalăşi dascăli şi prunci de învăţat şi dacă ni se ia aceia, noi rămânem fără învăţătură ca dobitoacele”.

După mai bine de 150 de ani, pe la 1940 viaţa mânăstirească îşi reia cursul la Râmeţ. Biserica, care după 1918 a fost trecută pe lista monumentelor istorice, va fi reparată în mai multe rânduri intervenindu-se şi în jurul aşezământului. Pentru început stareţul Evloghie Oţa, venit de la Athos, ca urmare a hotărârii Sfântului Sinod, reorganizează aşezământul ca şi mânăstire de călugări.

Din 1955 Râmeţul devine mânăstire de maici şi cu toate neajunsurile pricinuite de stăpânirea comunistă, se scrie una dintre cele mai frumoase file ale istoriei ei. Duhovnicii de renume Dometie Manolache, Ioachim Popa şi Filotei Stoica vor face ca înspre Râmeţ să se îndrepte multe suflete zbuciumate pentru a-şi găsi mângâierea, iar stareţa Ierusalima Ghibu, cu cele peste şaptezeci de maici câte numără soborul astăzi, vor realiza cu ajutorul lui Dumnezeu lucruri la care poate nici nu se gândea cineva, atât pe tărâm duhovnicesc cât şi pe cel gospodăresc. Biserica veche a mânăstirii a fost reparată, pictura restaurată. Aleasa podoabă a Râmeţului o constituie astăzi biserica nouă care îmbină, păstrând stilul tradiţional, elemente arhitectonice din toate provinciile româneşti. Piatra de temelie s-a pus în 1982 şi lucrările au durat peste zece ani, fiind conduse de regretatul preot Ioan Grecea, care fiind şi inginer a întocmit şi proiectul.

Cu prilejul hramului bisericii noi, la 29 iunie 1992, Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist dimpreună cu un mare număr al membrilor Sfântului Sinod a sfinţit biserica în prezenţa unei mulţimi imense din Transilvania şi din toatăţara. A doua zi, pe 30 iunie, s-a proclamat în mod festiv canonizarea Sfântului Ierarh Ghelasie.